Cum multumeste un caine salvat de la inec?

Cainele este cel mai bun prieten al omului (mai conteaza si omul, nu?). Dar in anumite situatii se dovedeste ca si omul este cel mai bun prieten al cainelui.

Se intampla duminica trecuta la Lacul din Noua.

Recent curatat si igienizat, lacul a fost reumplut cu apa si populat cu pesti. Desi deocamdata nu se observa decat broaste.

Cainele din imagine se plimba agitat pe marginea lacului, in partea dinspre deal. O fi vazut vreun peste si ii era foame, dar fara sa stea prea mult pe ganduri a sarit in apa. De inotat a inotat cainele.. doar toti cainii stiu sa inoate.

S-a indreptat catre debarcader, in coltul dinspre deal. Daca lacul ar fi fost mai plin macar cu vreo 10 cm cainele ar fi reusit sa iasa, iar eu m-as fi oprit cu povestea aici. Asa doar sarea si ajungea cu labutele pe placile de beton de la debarcader, fara a putea sa iasa din apa.

Cativa plimbareti curiosi s-au oprit sa "admire" patania. Cainele inca se chinuia sa sara din apa cand un trecator ii povestea amicului ca au mai sarit in apa caini si alte dati si s-au inecat. Mi s-au inmuiat picioarele. Cainele inca incerca sa iasa din apa, prin acelasi loc.

M-am gandit ca as putea sa merg langa el si sa-l trag de labuta cand mai sare. Sigur m-ar fi muscat asa, de la ceafa trebuie apucat... asa nu il doare. Dar cainele nu mai sarea cand m-am apropiat. Stand in apa mi-era greu sa-l apuc de blana.
M-am gandit la scarile de la capatul debarcaderului, unde vreo 2 trepte intra in apa. Pe acolo se coboara barcutele pe lac. In momentul respectiv am zis ca or fi vreo 100 de metri pana la capat. In realitate cred ca nu sunt mai mult de 20-30 de metri.

Am inceput sa merg pe malul apei, de-a lungul debarcaderului si sa chem cainele la mine. Succes, a fost atat de inspirat sa ma urmeze!

Insa pe la jumatatea "cursei" cainele s-a oprit. Era obosit. Nu va pot descrie in cuvinte privirea trista pe care o avea (puppy eyes ca in desenele animate, desi acesta clar nu mai era un mic catelus). Derutat a inceput sa inoate catre insula. Era de vreo 4 ori mai mare distanta pana la insula decat pana la scari. Dar la insula nu ar fi avut nicio problema sa ajunga pe uscat fiindca nu mai avea acea bordura pe care sa o escaladeze. Dar parea totusi prea obosit pentru a parcurge o asemenea distanta. Si daca se oprea din inotat in mijlocul lacului?

"Cutu, cutu..." si a inceput din nou sa ma urmeze. Cu fiecare labuta pe care o agita in apa, curiosii de pe margine se tot apropiau facandu-i parca galerie. Era clar ca o sa reuseasca.
A ajuns la scari si statea acum pe treptele din apa. Era o joaca de catelus ca sa le urce, insa in acel moment nu mai putea. L-am apucat de blana si l-am tras pana sus, dupa scari.
Atunci a venit in sfarsit ajutorul oamenilor care se aflau la plimbare: "Fugi ca o sa se scuture si te uda pana la piele!"

Ce-i drept asa a facut cainele care acum zburda vesel prin iarba. M-am oprit sa-i fac o poza si mi-am continuat linistit plimbarea. Abia azi cand m-am uitat la fotografie l-am vazut pe acest Grivei ca mi-a scos limba in poza. O fi fost in semn de multumire?

Imediat dupa ce i-am facut poza m-am gandit la ironia situatiei daca cainele m-ar fi muscat acum pe mine sau pe cei cu care eram la lac. Nu a facut asta. In schimb si-a continuat aventura... bineinteles tot pe malul apei, cautand parca ceva pierdut. Ajunsese deja in drept cu Restaurantul Pescarus cand l-am pierdut din vedere...